Admitem apariţia unui spic dintr-un bob de grâu, a unui
stejar dintr-o ghindă şi în general existenţa concretă a firii deoarece simțurile
nu ne permit să ne îndoim de ele.
Cinstea e îndeobște înţeleasă ca fiind îndeplinirea corectă a tuturor atribuțiilor
sociale. Ea e importantă mai ales în activitățile profesionale. Practicarea în mod scrupulos a unei
meserii cu scopul de a fi utili în primul rând celorlalți e o obligație morală.
Promisiunea e sfântă fiindcă e o legătură morală între persoane, între
voinţe. Nu trebuie să facem promisiuni, dacă nu suntem siguri că ne putem ţine
de cuvânt. E mai bine să-i refuzăm cuiva un serviciu, decât să ne angajăm că
i-l facem şi să nu i-l facem. Procedând altfel riscăm să compromitem grav
interesele acelora care se bizuie pe noi. Din nefericire promitem mult
bazându-ne pe faptul că hazardul ne va scoate din încurcătură. 
Omul care privește atent
în străfundul sufletului său va găsi, printre monștrii care mișună acolo, pe
Satan din Scriptură, adică pe nesățioasa trufie, care e trăsătura distinctivă a
filozofilor atei. Ei consideră în mod naiv că știu ce generațiile precedente
nici măcar nu bănuiau şi că raţiunea nu ar fi existat, dacă ei nu ar fi făcut-o
cunoscută lumii. Ascultându-i ai impresia că-i auzi vorbind pe acei politicieni
pentru care libertatea a început în 1789. 
Avem obligaţia
să respectăm nu doar libertatea, viaţa sau onoarea semenilor noştri, ci şi
persoana lor morală. Prin persoană morală înţeleg credinţele, convingerile,
capacitatea fiecăruia de a dezvolta în sine ce e bun, ce e firesc, ce e drept. Persoana
morală e aşadar cea mai valoroasă parte din om. Ea s-a format prin educaţie,
mediu, caracter, grad de inteligenţă. E evident că poate fi foarte diversă pentru
că există diferenţe mari între ideile care determină purtarea fiecăruia.
Onoarea e mai preţioasă ca viaţa şi libertatea. Ea e uşor de simţit, dar
greu de definit. O purtăm în suflete ca respect absolut al demnităţii noastre
morale, ca sentiment de mândrie dat de o viaţă trăită frumos şi curat. Alfred de Vigny spunea
că onoarea e poezia datoriei, delicateţea şi frumuseţea ei. Datoria ne impune
ba una, ba alta. Onoarea ne înflăcărează, ne uneşte, ne măsoară faptele cu
idealul pe care ni l-am creat despre demnitatea proprie.
Libertatea e la fel de importantă ca viaţa. Într-adevăr la ce ne-ar folosi
existenţa dacă nu am fi liberi atât cât ne-o permite libertatea celorlalţi?
Libertatea e prin urmare un drept natural al fiecăruia dintre noi şi e
obligatoriu să fie respectat. Nimeni nu are dreptul să ne forţeze să muncim sau
să ne împiedice să mergem unde vrem, altfel spus să dispună de persoana
noastră, să ne sechestreze. Fără libertate nu există morală, fiindcă morala
constă tocmai în folosirea bună, voită a fiinţei noastre. E necesar să avem chiar libertatea de a face
rău, fiindcă fără ea nu am avea niciun merit în a face bine. Interesul general
e apărat prin legi de inconvenientele unei libertăţi periculoase. Dacă le
încalc, ştiu la ce mă expun, dar libertatea alegerii îmi aparţine. 
Principalul nostru drept, acela pe care nimeni nu ni-l poate contesta, e
dreptul la viaţă. Toţi avem drept la existenţă. Omul nu e „stăpânul vieţii şi
al morţii”. El îşi va face conștiincios datoria, oricât de greu i-ar fi, până
în ultima din clipele pe care i le-a dat Dumnezeu de trăit. Prima viaţă pe care
suntem obligaţi s-o respectăm e deci viaţa noastră. Ea nu ne aparţine. Fuga de
suferinţă în nefiinţă e una din marile greșeli ale epocii noastre. O altă mare
greşeală a epocii noastre e ajutorul dat unora ca să renunţe la viaţa lor. Un
medic nu va grăbi sfârşitul unui bolnav incurabil în fază terminală chiar dacă
astfel i-ar scurta chinul. 
