SOCIETATEA
Onoarea
-I-
Onoarea e mai preţioasă ca viaţa şi libertatea. Ea e uşor de simţit, dar
greu de definit. O purtăm în suflete ca respect absolut al demnităţii noastre
morale, ca sentiment de mândrie dat de o viaţă trăită frumos şi curat. Alfred de Vigny spunea
că onoarea e poezia datoriei, delicateţea şi frumuseţea ei. Datoria ne impune
ba una, ba alta. Onoarea ne înflăcărează, ne uneşte, ne măsoară faptele cu
idealul pe care ni l-am creat despre demnitatea proprie.
Dacă nu devine trufie, onoarea ne poate fi călăuză. Ea e mai exigentă ca
datoria. Ea ne interzice unele lucruri permise în sens strict. Ideea că nu e
demn de noi să adoptăm unele comportamente ne va împiedica să profităm de
ceilalţi, ne va opri în faţa unei revanșe, a unei răzbunări şi ne va da curajul
de a suporta încercările, de a fi mai buni.
-II-
Corneille e poetul onoarei şi eroinele sale o încarnează sublim, Ximena şi Paulina
mai ales. La şcoala lor s-au format femeile din secolul al XVII-lea. În acea
epocă, numită neîntemeiat întunecată, respectul pentru ceilalţi şi dorinţa de a
face bine, de a nu comite josnicii se numea pe drept cuvânt fală. Nu trebuie
confundată aici fala cu amorul propriu.
Onoarea implică grija pentru reputaţia noastră. Ar fi periculos totuşi să identificăm
onoarea cu reputaţia. Onoarea, care trăieşte în noi, care e inseparabilă de noi,
e superioară reputaţiei, acest bun fragil şi preţios pe care nu suntem în
întregime stăpâni. Fără îndoială dorinţa de a fi respectaţi de toţi e bună din
punct de vedere moral. Ea e strâns legată de solidaritatea umană.
De asemenea e o datorie să respectăm o părere, întâi pentru că a o
contraria înseamnă să-l rănim pe cel care a exprimat-o şi apoi pentru că în
multe cazuri părerea altuia poate fi mai înţeleaptă ca a noastră. Un fapt
aparent minor, asupra căruia cineva atrage atenția, se poate dovedi periculos
pentru ceilalţi prin efectele produse.
-III-
Multe persoane nu se pot ridica până la dezinteresarea absolută fără sprijinul
celor pe care-i iubesc. Nimic de criticat aici. Susţinerea apropiaţilor poate
opri un suflet slab în faţa răului, îl poate îndemna să facă bine, motiv
inferior fără îndoială, dar care, tocmai pentru că e inferior, e la îndemâna
celor mai mulţi. Când te strădui din greu să fii corect e plăcut să ştii că nu
eşti singur. Pentru copil e un imbold puternic, pentru adult e un sprijin
moral.
Ceea ce trebuie să ne dea de gândit e că în istorie mulţi eroi au fost
huiduiţi după ce au fost aclamaţi. Facem tot ce stă în puterea noastră şi ne
vedem faptele cele mai nobile rău interpretate sau contestate. Onoarea depinde
însă de conştiinţă. Dacă toată lumea ne laudă, ignorând adevărul despre noi, nu
putem fi mulţumiţi. O greşeală făcută, chiar neştiută, e sâcâitoare. Atacaţi de
toţi, dar fiind oneşti în intenţii, nu vom fi prea afectaţi de ostilitatea
celorlalţi. E mai important prin urmare să merităm stima, decât să fim stimaţi.
Să fim nepărtinitori, să respectăm legile morale, să ne facem datoria, să ne
supunem uzanţelor, dar să deosebim binele, utilul de ce e convenţional. Onoarea
şi reputaţia nu ţin de modă. Femeia e
preocupată mai mult de aspectul ei exterior decât de lipsa ei de bunătate. Deşi
ştie că e necesar să fie bună, cumpătată şi devotată, ea crede că e cel puţin
la fel de necesar să-i fie apreciate frumuseţea şi eleganţa. O reputaţie bună
îşi are însă importanţa ei, chiar dacă în zilele noastre nu-i mai pasă nimănui de ce spune lumea. Să evităm
aşadar să fim judecate greşit sau să-i judecăm greşit pe alţii.
-IV-
Benjamin Constant considera calomnia un asasinat moral şi un furt. Un
neadevăr spus despre cineva face tot atâta rău ca o armă. O femeie speriată de
un câine vagabond, care se apropia de ea gudurându-se, s-a apucat să strige
„Ajutor, câine turbat!”. Lumea a sărit şi a omorât câinele. Bietul animal şi-a
pierdut viaţa din cauza unei afirmaţii inexacte. Vinovăţia e mai mare atunci
când îi furi reputaţia cuiva decât atunci când îi furi banii. Banii se pot
recupera, reputaţia nu.
Între calomnia care dezonorează şi clevetirea care răneşte e cu siguranţă o
mare deosebire. Prima e rezultatul premeditării, al răutăţii. Cea de a doua e
rezultatul lipsei de judecată, al flecărelii neglijente. Un om fără minte e preocupat
mai mult de ce fac ceilalţi decât de ce face el. Metehnele, slăbiciunile lui sar
în ochi. Se spune despre clevetire că e un defect specific femeilor fiindcă ele
ar vorbi mai mult ca bărbaţii. Nu e însă ceva sigur şi în plus locvacitatea
feminină e bună, fiindcă învățăm să vorbim de la mame.
-V-
Când vorbim mult riscăm să ne trezim perorând fără să spunem nimic sau
spunând răutăţi. Aşa ajungem să zeflemisim, zeflemeaua fiind modul cel mai uşor
şi cel mai vulgar de a glumi. Povestirea agreabilă a unei întâmplări, găsirea
unui epitet răutăcios, punerea în evidenţă a ridicolului îi pot aduce un succes
facil cui are umor. Panta e alunecoasă. Vor fi criticate succesiv figura,
îmbrăcămintea, caracterul şi purtarea. O treabă atât de urâtă se face foarte
uşor. Există femei puţin inteligente dotate cu un adevărat talent în
descoperirea imperfecţiunilor pe care le avem toţi. Asemenea femei sunt în general
răutăcioase din gelozie. Ele îi atacă pe cei mai buni, ele se răzbună pe
calităţile pe care nu le au. Dar de aici până la calomnie, la povestea
inventată, e cale lungă. O străbatem uneori aproape inconştient din lipsă de
subiecte de conversaţie, din nevoia de a ne păstra renumele de persoane informate.
Nici nu e greu, e suficient să ne facem ecoul unei poveşti în circulaţie.
Bulgărele de zăpadă pornit din vârful muntelui se rostogoleşte, creşte. Fiecare
limbă ascuţită adaugă o trăsătură, un amănunt şi brusc avalanşa loveşte, distruge,
striveşte o casă cu toată fericirea din ea.
Calomnia, clevetirea nu ar avea efect, dacă nu ar găsi o asistenţă
complezentă. Dacă bârfitorul îl are pe dracu’ pe limbă, cel care-l ascultă îl
are în ureche.
-VI-
Sunt de evitat, mai ales de către femei, persoanele vorbăreţe şi bârfitoare.
Eram deunăzi pe stradă cu o amică şi o ascultam vorbind de rău o căsătorie
anunţată recent. Viitorul mire, viitoarea mireasă, cele două Familii, toţi au
fost încondeiaţi, nimeni nu a fost cruţat. Chiar atunci întâmplarea ni le-a
scos în cale pe cea care urma să se mărite şi pe mama ei. „Binevoitoarea” mea
prietenă, care tocmai le făcuse cu ouă şi cu oţet, le întâmpină cu un zâmbet
larg spunându-le: „Ştiţi discutam despre voi şi despre acea încântătoare
căsătorie…”
Aceste mici scene au o latură bună, fiindcă la terminarea lor ne vom spune:
„Vom fi la rândul nostru bârfiţi.” Vom ajunge astfel să urâm clevetirea, s-o
dispreţuim, chiar dacă nu ne afectează onoarea. Când intervine calomnia, putem
încerca să ne apărăm, cu toate că e adesea inutil. Calomnia, bârfa au aripi ca
harpiile din mitologia greacă, acele păsări urâte cu chip de femeie. Vorba defăimătoare
circulă din aproape în aproape. Cine a spus-o? Nimeni şi toată lumea. Sunt
chiar oameni care practică cu o artă desăvârşită transmiterea ocării prin
intermediul altora. Cu un cuvânt, cu o întrebare ne prind în cursă, par să ştie
ce nu ştiu şi când facem o indiscreţie, când din cauza unei ranchiune ne criticăm
prietenii, ei se prefac că-i apără felicitându-se în gând că ne-au determinat
să vorbim în locul lor.
-VII-
Se va întâmpla adesea să fim în legătură cu oameni care se cunosc şi ale
căror interese sunt opuse. Dacă unii dintre ei ni se vor destăinui, cel mai bun
mijloc de a scăpa cu faţa curată e ca urechea noastră stângă să nu ştie ce aude
urechea noastră dreaptă. Altfel vom semăna discordie fără să vrem.
O altă formă de clevetire foarte răspândită constă în a le povesti
oamenilor ce spun ceilalţi despre ei, cică pentru a le face un serviciu. E o
pretinsă îndatorire de prieten. Vorbele nu sunt aproape niciodată repetate
textual, ranchiunele se înveninează, urile se aprind, un foc mic mocnind sub
cenuşă dă naştere unui incendiu. Rareori o toană trecătoare nu se transformă în
asemenea condiţii într-o infamie premeditată.
-VIII-
Apoi concluziile noastre prea grăbite sunt adesea greşite. Printr-o faptă
sau un cuvânt condamnăm o viaţă şi un caracter. Oamenii îşi pierd vremea
judecându-se reciproc şi la aceste tribunale improvizate sunt mai multe
condamnări fără dovezi decât achitări. Judecători severi sunt întotdeauna cei
mai puţin ireproşabili. Aceştia nu se vor gândi niciodată la propriile greşeli
pentru a-şi spune că alţii pot avea aceleaşi scuze. E cazul multor tinere care
au intoleranţa vârstei lor.
„Mizantropul” lui Molière aduce pe scenă toate formele de clevetire, toate
modurile de a prejudicia reputaţia aproapelui şi arată cât de odioase sunt
astfel de procedee. „Mizantropul” e o comedie, dar răul făcut de cuvintele
imprudente şi rele provoacă adevărate drame. Arabii au o maximă: „Când taci
eşti stăpânul cuvântului, când vorbeşti cuvântul e stăpânul tău.” Să cumpănim
bine înainte de a spune ceva. O exprimare neglijentă sau condamnabilă ne poate
domina viaţa prin reacţiile pe care le provoacă.
_____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu