SOCIETATEA
Viaţa
-I-
Principalul nostru drept, acela pe care nimeni nu ni-l poate contesta, e
dreptul la viaţă. Toţi avem drept la existenţă. Omul nu e „stăpânul vieţii şi
al morţii”. El îşi va face conștiincios datoria, oricât de greu i-ar fi, până
în ultima din clipele pe care i le-a dat Dumnezeu de trăit. Prima viaţă pe care
suntem obligaţi s-o respectăm e deci viaţa noastră. Ea nu ne aparţine. Fuga de
suferinţă în nefiinţă e una din marile greșeli ale epocii noastre. O altă mare
greşeală a epocii noastre e ajutorul dat unora ca să renunţe la viaţa lor. Un
medic nu va grăbi sfârşitul unui bolnav incurabil în fază terminală chiar dacă
astfel i-ar scurta chinul.
-II-
Riscarea în mod inutil a propriei vieţi sau punerea în pericol a vieţii
altora sunt interzise de asemenea de legea morală. Pe cât e de frumos să
sfidezi moartea din datorie, pe atât e de uşuratic şi de meschin s-o faci din
plăcere sau din capriciu. Ori exact aşa procedează acele femei care-şi distrug
sănătatea alergând permanent după distracţii.
-III-
Dar să abordăm crima propriu-zisă. „Să nu ucizi!”, această poruncă a decalogului
biblic e acceptată de toate Popoarele. O colectivitate s-ar extermina ea însăşi,
dacă fiecare individ şi-ar aroga dreptul de a-i omorî pe cei care-l deranjează.
De aceea legea pedepseşte aspru crima. Nimic nu ne poate dezvinovăţi de uciderea
sau de rănirea cuiva care ne-a produs vreun prejudiciu, vreo ofensă. Dacă nu
avem generozitatea de a ierta sau mândria de a nu ţine seamă de răul care ni
s-a făcut, se cuvine să ne adresăm justiţiei. Să răpui o fiinţă umană, chiar
rea, să-i pui capăt zilelor lipsind-o de posibilitatea de a se îndrepta e
incalificabil. Omenia, milostenia sunt virtuţile care ne deosebesc de animale.
-IV-
Asasinatul politic a existat în toate timpurile. Antichitatea l-a privit cu
îngăduinţă, când loviţi erau tiranii, neînţelegând că uciderea lui Tarquinius a
dus la uciderea lui Cezar. Faptul că de cele mai multe ori au căzut sub armele
fanaticilor oameni drepţi ca regele Henric al IV-lea care a pus capăt
războaielor interne din Franţa, ca preşedintele Lincoln care a suprimat sclavia
din S.U.A. sau ca ţarul Alexandru al II-lea care a desfiinţat iobăgia din Rusia
arată cât de absurd poate fi în tragismul său un asemenea delict. În prezent asasinatul politic e anacronic
pentru că există mecanisme de combatere a despotismului pe cale paşnică.
-V-
Legitima apărare e singurul caz când ne e îngăduit să suprimăm pe cineva. Avem
dreptul să ne apărăm viaţa cât mai bine cu putinţă de orice atacator cu
intenţii criminale. Admiţând că atacatorul moare în lupta pe care a provocat-o,
vina e a lui.
Există şi războaie de legitimă apărare. Astfel de războaie sunt la fel de
dureroase ca oricare altele. Cei care au trăit în anii teribili 1940 – 1945 nu
se pot gândi la ei fără să-i treacă fiorii. Atâţia morţi, atâtea suferinţe,
atâtea lacrimi! Datoria de a ne apăra Patria e însă la fel de imperioasă ca
datoria de a ne apăra propria persoană. Patria ne hrăneşte, datorită ei trăim.
Oricine încearcă să ne ia Patria atentează la viaţa fiecăruia dintre noi. Cei
care luptă pentru Patrie îşi salvează concetăţenii. Cum ar putea fi criticaţi
pentru aşa ceva? Răspunderea le revine agresorilor.
-VI-
E nevoie să mai spun că legea morală care interzice crima interzice
totodată abuzurile de forţă asupra femeilor, violenţele împotriva copiilor şi
brutalităţile care fac victima incapabilă să se întreţină?
-VII-
Trebuie să manifestăm în acelaşi timp dispreţ faţă de moarte şi să respect
faţă de viaţă. Dispreţul faţă de moarte ne permite să punem mai presus de orice
marile virtuţi numite patriotism, onoare, cumpătare, dreptate, altruism,
cinste, devotament. Respectul faţă de viaţă ne permite să trăim aceste virtuţi.
Iată de ce viaţa noastră şi a celorlalţi e sacră.
____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu