BRADUL

de Hans Christian Andersen

Departe, în pădure, era un brăduț frumos. Era bine aşezat, avea soare şi aer. În jur creşteau rudele sale brazii mai mari. Dar el era atât de nerăbdător să crească că nu observa nici aerul curat, nici copiii de ţărani care treceau pălăvrăgind când se duceau după fragi şi mure. ”Of, dacă aş fi mai mare, se văieta brăduţul, aş putea să-mi desfac larg verdeaţa şi, din vârful meu, aş contempla toată lumea. Păsările şi-ar face cuib pe ramurile mele şi când ar fi vânt, m-aş legăna cu graţie.”

Nu-i plăceau nici soarele, nici păsările, nici norii trandafirii care, dimineaţa şi seara, pluteau pe cer pe deasupra capului său.

Iarna, când zăpada îl înconjura cu albeaţa sa, se întâmpla adesea ca un iepure să sară peste el. Vai, ce supărător! Dar, după două ierni, când veni cea de a treia, copăcelul era destul de mare ca iepurele să fie obligat să-l ocolească. Of, să crească, să crească, să ajungă înalt şi bătrân, aceasta era singura bucurie de pe lume.

Toamna, tăietorii de lemne doborau unii dintre cei mai înalţi copaci. Aceasta se întâmpla în fiecare an şi tânărul brad, care ajunsese la o mărime considerabilă, tremura de teamă, pentru că acei copaci magnifici cădeau cu bufnituri şi trosnete. Unde erau duşi? Ce se întâmpla cu ei?

Primăvara, când veniră rândunica şi barza, bradul le întrebă:

- Ştiţi unde-i duc? I-aţi întâlnit?
Rândunica nu ştia, dar barza căzu pe gânduri, clătină din cap şi spuse:

- Da, cred că ştiu, am întâlnit multe corăbii noi în zborul meu spre Egipt şi aceste corăbii aveau catarge superbe care miroseau a brad. Presupun că ei erau.
- Vai, dacă aş fi destul de mare ca să zbor pe deasupra mării! Cum e marea? Cu ce seamănă?
- Păi, e greu de explicat, răspunse barza şi plecă

- Bucură-te de tinereţea ta, îi spuseră razele de soare, bucură-te de prospeţimea ta, de viaţa ta de aici. Vântul sărută tânărul copac, roua picură câteva lacrimi deasupra lui, dar el
nu-i înţelese.

Când veni Crăciunul, copaci foarte tineri fură tăiaţi, neavând adesea nici mărimea, nici vârsta bradului nostru, care voia cu tot dinadinsul să plece. Acei copaci tineri rămâneau frumoşi, îşi păstrau ramurile şi erau puşi cu grijă în căruţe pe care caii le scoteau din pădure.

- Unde merg? întrebă bradul, nu sunt mai mari ca mine, ba chiar era unul mult mai mic. De ce li
s-a lăsat verdeaţa?
- Ştim, ştim, ciripiră vrăbiile. Jos în oraş. Oo, ajung la cea mai mare strălucire, la cea mai mare cinste ce se poate închipui. I-am văzut prin geamuri aşezaţi în mijlocul unui salon încălzit şi împodobiţi cu mere aurite, prăjituri cu miere, jucării şi sute de lumini.
- Sunt oare hărăzit să ajung şi eu aşa? Se întrebă bradul entuziasmat. E mai bine decât să zbor deasupra mării. Lâncezesc aici, să vină odată Crăciunul! Sunt la fel de mare ca aceia care au fost luaţi anul trecut. Aş vrea să fiu deja în căruţă şi apoi în salonul încălzit, în mijlocul acelei splendori. Şi apoi… se întâmplă cu siguranţă ceva şi mai minunat, şi mai frumos, altfel de ce ne-ar mai împodobi! Dar ce?... Vai, mă plictisesc… nu mi-e de ajuns ce am aici…
- Bucură-te că eşti cu noi, îi spuseră ceilalţi brazi, aerul şi lumina soarelui.
Dar bradul nu reuşea să se bucure. Creştea şi creştea. Iarnă, vară, era verde, un verde închis, viu şi oamenii care-l vedeau exclamau: „Ce copac frumos!”

Înainte de Crăciun fu doborât primul. Securea îl reteză din câteva lovituri. Simţi o durere mare, apoi se prăbuşi oftând din rărunchi. Era sfârşit, fără puteri şi suferea.

Copacul nu-şi reveni decât când fu aşezat într-o curte împreună cu alţi copaci. Acolo auzi un om spunând:
- Acesta e superb, îl iau.
Atunci veniră doi servitori în mare ţinută care cărară bradul într-un salon frumos. Portrete împodobeau pereţii şi lângă soba mare de teracotă erau vaze chinezeşti cu lei pe capac. Mai departe se aflau fotolii cu balansoar, canapele de mătase, mese mari acoperite cu cărţi cu poze şi jucării, care costaseră o avere, dacă e să ne luăm după ce spuneau copiii. 

Bradul fu pus în nisipul dintr-un butoi înfăşurat într-o pânză verde şi aşezat pe un covor mare, înflorat. Copacul nostru era foarte emoţionat! Ce va urma?

Servitorii şi nişte tinere începură să-l împodobească. Ei îi puneau pe ramuri pungi de hârtie colorată pline cu bomboane fondante, mere, nuci aurite şi sute de lumânărele viu colorate. Păpuşi care păreau vii – copacul nu mai văzuse niciodată aşa ceva – se iveau din verdeaţă şi sus de tot, în vârf i-au așezat o stea aurită. Era splendid, incomparabil, magnific.
- Diseară, spuneau toţi, va fi frumos.

„Ce grozav va fi diseară, când lumânările vor fi aprinse! gândi bradul. Ce se va întâmpla atunci? Copacii din pădure vor veni să mă admire? Vrăbiile vor privi prin geamuri? Voi rămâne aici, astfel împodobit, iarna şi vara?”

Se aprinseră luminile. Ce strălucire! Ce frumuseţe! Un freamăt trecu prin ramurile copacului astfel că una dintre lumânări le aprinse: ardeau zdravăn.
- Dumnezeule! strigară domnişoarele în timp ce se grăbeau să stingă.

Bietul copac nu mai îndrăznea nici să clipească. Ce tortură! Îi era teamă să nu-şi piardă vreuna din podoabele sale frumoase, era complet copleşit de întreaga sa splendoare… Atunci uşa se deschise larg şi o mulţime de copii, urmaţi tacticos de oameni mari, intrară. Copiii alergară spre brad, se opriră o clipă, apoi începură să strige de bucurie şi să danseze. Cadourile fură culese unul după altul. „Ce fac? se întrebă bradul. Ce se întâmplă?”   

Lumânările fură stinse treptat, pe urmă copiii avură voie să despoaie copacul complet. Ei se aruncară cu atâta forţă asupra lui că toate ramurile-i trosniră. Dacă nu ar fi fost bine fixat, cu siguranţă l-ar fi trântit la pământ.

Cei mici se învârteau prin salon cu jucăriile în braţe, nimeni nu-i mai dădea atenţie bradului nostru, cu excepţia unei bone bătrâne, care arunca câte o privire ici şi colo printre ramuri ca să vadă dacă nu au fost uitate vreo smochină sau vreun măr.

- O poveste! strigau copiii împingând spre copac un bătrânel pântecos. El se aşeză chiar sub pom.
- Aşa stăm lângă verdeaţă şi bradul va avea şi el interesul să ne asculte, dar nu voi spune decât o poveste. O vreţi pe cea a lui Ived-Aved sau pe cea a lui Dump-Mototolul care a căzut pe scări dar a reuşit totuşi să ia tronul şi să se însoare cu prinţesa?

Omul spuse povestea lui Dump-Mototolul. Copiii bătură din palme. Voiau şi povestea lui Ived-Aved, dar nu avură parte decât una. Bradul a ascultat liniştit.

„Da, da, iată cum merg lucrurile în lume”, gândi el. Credea că povestea era adevărată, pentru că omul care o povestise era elegant.
- Da, da, nu se ştie niciodată! Poate voi cădea şi eu pe scări şi mă voi însura cu o prinţesă.
Era bucuros gândindu-se că a doua zi va fi din nou împodobit cu lumini şi jucării, cu aur şi fructe. A stat nemişcat şi gânditor toată noaptea.

Dimineaţa, un valet şi o cameristă intrară.
- Reîncepe sărbătoarea! gândi copacul. Dar ei îl duseră în pod şi-l abandonară acolo într-un colţ întunecat,.
- Ce înseamnă asta? Ce-o să fac aici?
Se sprijini de perete gândindu-se. Avu mult timp de gândire, pentru că zilele şi nopţile treceau fără să vină nimeni acolo sus şi când, în sfârşit, veni cineva, a fost doar ca să lase câteva cutii mari într-un colţ. Ele ascundeau copacul complet. Să fi fost uitat cu totul?

„E iarnă acum, afară, gândi el. Pământul e tare şi acoperit de zăpadă. Nu m-ar putea planta. Fără îndoială pentru aceasta trebuie să rămân la adăpost până la primăvară. Cât e de înţelept, oamenii sunt neîndoielnic buni! Numai de nu ar fi atât de întuneric şi de nu aş fi atât de singur! Nici măcar un iepuraş. Era vesel, acolo, în pădure, când pe covorul de zăpadă iepurele trecea ţopăind sau chiar când sărea peste mine. Dar pe atunci nu-mi plăcea asta. Ce singurătate teribilă aici.”

„Chiţ! Chiţ!” făcură doi şoricei. Ei mirosiră bradul şi scotociră printre ramurile sale.
- E teribil de frig, spuse unul dintre şoricei. Altfel ar fi bine aici, nu-i aşa, bătrâne brad?
- Nu sunt bătrân deloc, răspunse bradul. Mulţi alţii sunt mai bătrâni ca mine.
- De unde vii, întrebă șoarecele şi ce ne poţi povesti?

Erau teribil de curioşi.
- Vorbeşte-ne de locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? Ai fost în dulapul cu mâncare?
- Nu, spuse copacul, dar ştiu pădurea unde străluceşte soarele, unde păsările cântă.
Şi vorbi de copilăria sa. Şoriceii nu mai auziseră aşa ceva. Erau numai urechi.
- Ai văzut câte ceva! Cât ai fost de fericit!
- Eu! spuse bradul gândindu-se la ce povestea. Da, în fond, era foarte plăcut.

Mai apoi vorbi de seara de Crăciun când fusese împodobit  cu prăjituri şi lumini.
- Cât ai fost de fericit, bătrâne brad, spuseră iar şoriceii.
- Dar nu sunt deloc bătrân, am părăsit pădurea iarna aceasta. Sunt în floarea vârstei, m-au replantat doar într-un butoi.
- Ce bine povesteşti, spuseră şoriceii.

În noaptea următoare mai veniră patru şoareci ca să asculte ce povestea copacul, iar el, pe măsură ce vorbea, îşi reamintea mai clar totul. „Au fost cu adevărat momente bune, zise el. Dar vor reveni, vor reveni! Dump-Mototolul a căzut pe scări şi s-a însurat totuşi cu prinţesa. Poate mi se va întâmpla şi mie la fel.”
- Cine e Dump-Mototolul? întrebară şoriceii.
Atunci bradul le spuse toată povestea, îşi amintea fiecare cuvânt. Încă odată şoriceii urcară până în vârful copacului ca să audă mai bine.

În noaptea următoare, şoarecii erau mult mai numeroşi şi duminică veniră chiar doi şobolani, dar declarară că povestea nu e amuzantă, ceea ce îi necăji pe şoricei. De aceea nici ei
n-o mai apreciară ca înainte.
- Ei bine, mulţumesc, spuseră şobolanii întorcându-se la ei în vizuină. Şoarecii plecară de asemenea şi bradul suspină. „Era cu adevărat plăcut să pot povesti cuiva. S-a terminat şi asta, dar de acum înainte nu voi mai alerga după cai verzi pe pereţi. Voi şti să apreciez altfel lucrurile când voi fi scos de aici. Dar când voi fi scos?”

Se întâmplă într-o dimineaţă când nişte oameni veniră şi răscoliră totul în pod. Împinseră cutiile, traseră copacul în faţă. Bineînţeles că dădură cam tare cu el de pământ, iar un valet îl târî spre scară unde strălucea lumina zilei. „Iată că viaţa reîncepe”, gândi copacul, când simţi aerul curat, prima rază de soare… şi se trezi în curte. Totul se petrecu atât de repede! Curtea se prelungea cu o grădină plină de flori. Trandafirii atârnau proaspeţi peste un gărduleţ, teii înfloriseră şi rândunelele zburau cântând: „Piu, piu, uite cine a venit!” Dar nu se refereau la brad.

- Voi trăi din nou, îşi spuse el, încântat, întinzându-şi larg ramurile. Dar, vai, ele erau ofilite în întregime şi îngălbenite. Steaua de hârtie aurită rămăsese în vârful său şi strălucea la soare… În curte se jucau veseli câţiva dintre copiii care, de Crăciun, dansaseră în jurul copacului şi se bucuraseră. Unul dintre ei îi luă steaua aurită.
- E păcat să se piardă, spuse el.

Copacul privi splendoarea florilor şi verdele crud al grădinii apoi, în sfârşit se privi pe el însuşi. Cât ar fi vrut să fi rămas în colţul său întunecat din pod! Se gândi la tinereţea sa din pădure, la toate câte i se întâmplaseră. „S-a terminat! Păcat că nu am ştiut să apreciez ce aveam în locul unde m-am născut.”

Valetul tăiă copacul în bucăţele făcând din el o grămadă mare de vreascuri care arseră bine în sobă. Suspine profunde răsunau dintre flăcări, iar fiecare suspin isca sumedenie de scântei. Copiii intrară, se aşezară în faţa focului şi priviră tăcuţi dansul flăcărilor. Erau trişti fără să ştie prea bine de ce. Bradul se gândea la pădure, la nopţile de vară sau de iarnă de acolo când stelele sclipeau… şi arse…

Copiii nu-şi mai continuară joaca. Cel mai mic dintre ei îşi prinsese pe piept în dreptul inimii steaua de aur care împodobise copacul într-o seară feerică. Acea seară nu mai era, copacul nu mai era şi povestea s-a terminat şi ea ca toate poveştile.

____________________________

AMOR PATRIAE NOSTRA LEX