Familia
-I-
Familia… Cu câtă afecțiune
şi gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă! Copii când Familia e
pentru noi adăpost şi viaţă. Tineri în drum spre o existență independentă
când Familia e pentru noi locul unde sunt ființe dragi. Tați când Familia
devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de liniște în mijlocul luptelor
vieții. Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie
obiectul atașamentului lor, al respectului lor şi al venerației lor.
Națiunile cu adevărat
puternice se sprijină pe o robustă constituție morală şi legală a
Familiei. Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e
solid. Familia e principala instituţie a omenirii, e societatea naturală,
originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate. Fără ea dezvoltarea,
progresul, civilizația nu ar fi fost posibile. Familia i-a dat omului
forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat sub imboldul nevoii sentimentul
şi practica solidarităţii umane.
Şi astfel, cu timpul,
prin dezvoltarea rațiunii, din Familie s-a născut Cetatea. Ea s-a
constituit din alianțele care au creat Familii noi, din raporturile, din
interesele comune care au fost consecinţa lor. Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiași
Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naștere
Patriei. Patria e Familia noastră cea mare. Familia e Patria noastră
cea mică. Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel
de plăcut, de nobil, de mândru. Spre ele se îndreaptă sufletul nostru,
forţa şi energia noastră vitală.
-II-
Antichitatea, ai cărei
fii suntem, şi-a întemeiat instituțiile politice şi religia pe cultul
Familiei. Nu se știe mai nimic despre cultul Familiei la
daci. Romanii întrețineau permanent un foc în semn de venerație pentru
Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoșii. Fiul
se prosterna cu același respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în
faţa altarului ridicat în cinstea înaintașilor comuni. Având o puternică
instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.
Cultul strămoșilor din
Roma antică se mai practică încă în Asia. Popoarele de acolo îi sunt atât
de atașate că propagarea Religiilor şi ideologiilor care nu-l admit e aproape
imposibilă la ele. Practicile lor religioase legate de ascendenții morți
sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinții în
viaţă. Moravurile, care au dat Familiei în aceste ținuturi îndepărtate o
forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni
viguroase. Datorită solidității Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.
-III-
Noi nu putem să
practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne
tragem. Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru. Să ne gândim
la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoștințelor istorice. Îi
vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în
muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase ca moştenire o Patrie frumoasă şi
bogată. Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect
pentru că mulţi dintre ei şi-au dat viaţa ca România să trăiască.
Să învățăm deci să ne cunoaștem
strămoșii, să-i iubim, să-i respectăm. Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria
propriei noastre Familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar
dacă faptele nu par demne de interes. Această istorie ar fi titlul nostru de noblețe,
noblețea unor oameni obișnuiți, cinstiți, muncitori, demni şi dârji.
-IV-
Sentimentele pe care le
avem faţă de rude necunoscute moarte înainte să ne naștem, sunt vagi prin forţa
lucrurilor. Ele sunt de aceeași natură cu acelea pe care le avem faţă de părinți
dar de o intensitate diferită. Iubirea de părinți e tangibilă, obiectivă,
profundă făcută din tandrețe, din recunoștință, din respect. Ea e instinctivă
la copil. Acela care nu-şi iubește părinții e o excepție.
Când copilul creşte,
când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinți e întărită de rațiune,
de ideea pe care şi-o face despre datorie. Ne iubim părinții pentru că aşa
e firesc şi pentru că știm că le datorăm iubire. E o îndatorire agreabilă
şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie. Religia creștină spune „Cinstește-i
pe tatăl şi pe mama ta”. Legea însăși impune obligații faţă de părinți.
Să ne iubim, să ne
cinstim, să ne ajutăm părinții, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne
cere şi ne impune. Datoria de recunoștință faţă de ei începe cu viaţa pe
care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleșit şi
sacrificiilor pe care le-au consimțit pentru noi. Putem calcula câte
eforturi au făcut, câte umilințe au acceptat, câte nopți nu au dormit cu gândul
la noi, la viitorul nostru? Le-ar fi fost uşor, dacă i-ar fi imitat pe egoiștii
care dau înapoi în faţa greutăților familiale, care vor să-şi ofere totul lor
înşile, care vor să trăiască doar pentru ei. Spre deosebire de aceștia părinții
noștri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost
preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenței lor.
E ceva mai bun pe lume
ca afecțiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocrotește
copilul? E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei
mame? Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia
niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de
mult cât ea l-a iubit. O mamă știe aceasta şi-şi iubește copii şi mai
mult.
-V-
Iubirea pentru părinți,
recunoștința, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne
purtăm cu ei. Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă
de părinți diferă de cel al copilului. Micile extravaganțe, iertate unui
adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr. Tânărul datorează tatălui său
şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai
e constrâns la aceeași ascultare. Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe
a sa în viaţa de fiecare zi. Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi
spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.
Când copii şi părinții
se iubesc totul între ei e uşor. Afecțiunea e talismanul care îndepărtează
dificultățile şi relele. Trebuie să ne iubim părinții la orice vârstă,
trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi
drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul
personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o. Trebuie să ne iubim părinții
până la sfârșitul lor şi chiar dincolo de mormânt. Omul care s-a realizat
în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat ființă,
care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obținute de el, se
înnobilează, creşte.
Iubindu-ne părinții,
fiindu-le devotați, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai
Familiei. Frații, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama
dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noștri dacă sunt mai mici ca
noi. Să-i iubim e firesc şi uşor. Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o
datorie. Să le rămânem apropiați pe tot parcursul existenței, indiferent
de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.
-VI-
Tot ce asigură
coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru
societate. Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate
Naţiunii. Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuți
în Familie. Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie. În Familie şi doar în
Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate
cu moravuri oneste şi pure.
Atașamentul faţă de
Familie ne determină să ne dorim o reputație bună. Vrem să impunem respect
nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noștri. Vrem să le transmitem copiilor
un nume fără pată aşa cum şi noi am primit. Suntem mândri de Familia
noastră şi dorim ca descendenții noștri să fie la rândul lor mândri de ea.
Motive de ordin
personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
− să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
− să rămânem apropiați prin afecțiune şi devotament de rudele noastre de toate gradele;
− să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat şi dintr-o femeie;
− să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile şi virtuțile care nu se găsesc decât în Familie.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
− să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
− să rămânem apropiați prin afecțiune şi devotament de rudele noastre de toate gradele;
− să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat şi dintr-o femeie;
− să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile şi virtuțile care nu se găsesc decât în Familie.
Dordea Cosmin
____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu