SOCIETATEA
Bunătatea - Devotamentul
Bunătatea - Devotamentul
-I-
„Bunătatea face să pălească geniul şi frumusețea, aşa
cum apariția soarelui face să pălească torțele şi focurile de artificii. Inteligenţa
cea mai limitată sau urâțenia cea mai grotescă sunt transfigurate când omenia le
însoțește… O inimă bună e atât de mare că încape în ea întreaga lume.” Aceste
cuvinte frumoase aparţin în mod surprinzător pesimistului Schopenhauer.
Schopenhauer definește bunătatea astfel: „Să ai faţă
de ceilalţi aceeași îngăduință ca faţă de tine”. Identificarea bunătății cu îngăduința
e totuşi greu de acceptat. Îngăduința faţă de noi sau faţă de ceilalţi nu e o
virtute, ci o greșeală determinată de slăbiciune şi de orbire. Bunătatea trebuie
să fie exigentă şi clarvăzătoare ca să nu se confunde cu lipsa de rezistență la
rău sau cu iluziile ce provin din neînțelegerea unor situații.
 |
Arthur Schopenhauer
-II-
În lipsa bunătății adevărate nicio ființă nu e
completă. Cei în sufletele cărora ea se află o manifestă prin toate faptele lor,
prin toate cuvintele lor şi aduc cu ei blândețe şi mângâiere oriunde merg. Mintea
poate fi periculoasă fără bunătate. Bunătatea o călăuzește, o transformă în
făclie ce ne luminează calea. Cu o inimă bună vom evita multe greșeli, inclusiv
pe cele de tact de care doar inteligența nu-l ferește pe egoist.
|
Egoismul e consecinţa exacerbării individualității. Suntem
atât de plini de noi că ne pare firesc să raportăm totul la eul nostru. Aceasta
ni se întâmplă mai ales în tinerețe. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm
seama că bunătatea e o calitatea utilă. Mulţi, de teamă să nu primească mai
puţin decât oferă, sunt tot atât de buni cu ceilalţi pe cât de buni sunt ceilalţi
cu ei. Să adăugăm că nimic nu reține mai bine afecțiunea ca bunătatea.
-III-
Să fim deci buni. Sunt nenumărate ocaziile de a arăta tuturor
acea bunătate de care Sfântul Pavel spune că „e răbdătoare, nu se laudă, nu-şi
caută avantajul, nu se irită, nu e suspicioasă…, scuză totul, crede totul,
speră totul, suportă totul.”
 |
Sfântul Pavel
|
O asemenea bunătate nu e întotdeauna înnăscută în
inimile noastre. Chiar şi celor mai generoși dintre noi le e greu s-o practice.
Ingratitudinea, insuccesul produc destul de firesc nevoia de a trăi numai
pentru sine. Bunătății îi e greu să învingă acest instinct involuntar. Toţi putem
fi buni dacă ne străduim, dar nu toţi putem fi mari. Bunătatea îşi are însă măreția
ei. Să faci bine în fiecare zi a vieții e o formă reală de eroism.
-IV-
Sunt din fericire destui oameni buni. Lor un elan
spontan al inimii le dă capacitatea de a înțelege suferințele şi dorinţa de a
le alina. Aceste ființe remarcabile s-au născut cu suflete bune, mari şi tandre.
Dar fără fapte tandrețea nu e decât o simpatie sterilă. Apoi e necesar să fim
buni mereu şi mai ales când e nevoie de noi. Fiind aşa vom constata că fericirea
depinde de binele făcut. „Bine faci, bine găsești” spune un proverb românesc.
Când nu e posibil să facem bine, să încercăm să fim măcar binevoitori.
Sufletele bune găsesc întotdeauna o cale de a se manifesta. E arta lucrurilor
aparent neînsemnate, a micilor bucurii oferite aproapelui, a ascultării
mărturisirilor, a împărtășirii grijilor, a suportării defectelor, o artă în
care femeile excelează.
-V-
Îngăduința sprijinită de fermitate e una din marile
caracteristici ale bunătății. Ea nu e orbită de defectele aproapelui, ci,
cunoscându-le pe ale sale, le iartă pe cele pe care nu le are. Intransigentă cu
principiile, ea e milostivă cu vinovatul, căruia o vorbă bună, o primire
nesperată îi poate reda curajul de a-şi repara greșeala. Bunătatea şi-a
dobândit dreptul a-l mustra cu blândețe, cu afecțiune. Dreptatea nu e o
persoană ursuză dornică să împartă pedepse în dreapta şi în stânga. Dat fiind
că nu suntem în stare să ne judecăm pe noi înşine cu destulă asprime, să ne
străduim să vedem la alţii mai întâi bunele intenții. Împărţirea irevocabilă a
oamenilor în buni şi răi e nemiloasă, deoarece aceia socotiți răi au nevoie de bunătatea
noastră pentru a se schimba.
Suntem jigniți? Să iertăm. Bunătatea e un mare merit
şi superioritatea socială sau intelectuală se cuvine susținută de o egală
superioritate a inimii. Altfel se situează, prin lipsă de delicatețe, mai jos
decât cei cărora le pretinde respect.
-VI-
Bunătatea e potrivită la orice vârstă. Bătrânețea
aproape că se confundă cu ea. Ne e greu să ne imaginăm bunicii fără această însușire. Celor aflați în puterea vârstei care dețin
o autoritate bunătatea le temperează energia, le atenuează asprimea acțiunii,
le dă un sens vieții prin facerea de bine. Tinerii, copiii au datoria de a
deveni buni pentru că beneficiază permanent de ajutorul celorlalţi. Nu ajungem
buni decât prin uitare de sine, ceea ce pretinde un oarecare efort. Dacă vom reuși
să-l facem, nu vom mai accepta avantaje vătămătoare celorlalţi şi vom căuta
constant să fim folositori. Bunătatea practicată aşa e superioară bunătății
naturale pentru că rezultă dintr-o victorie asupra noastră. Ea nu va fi influențată
de simpatii, ci se va manifesta fără să țină cont de ele. Să fim buni mereu!
Vom urca în acest fel încet şi sigur treptele spre acel nivel superior numit
devotament.
-VII-
„E bun cel ce face bine celorlalţi. E foarte bun cel ce
suferă pentru binele pe care-l face. E eroic şi perfect cel ce-şi riscă viaţa
pentru a face bine”, spunea La Bruyère.
 |
Jean de La Bruyère
|
Simpla bunătate nu presupune sacrificiul complet de sine,
jertfirea absolută, în timp ce devotamentul implică toate acestea şi chiar mai
mult, pentru că adesea e mai greu să trăieşti pentru cineva decât să mori
pentru el. Vedeți devotamentele neștiute, neînțelese, neapreciate ale majorității
femeilor.
Totuşi nu ar fi bine ca devotamentul să eclipseze
bunătatea sau să scutească pe cineva de ea. Bunătatea e mai la îndemâna tuturor,
e mai constant practicată. Cei care se devotează rece, aspru, lăsând să se vadă
importanța sacrificiului lor, îşi fac devotamentul greu de acceptat. Ar fi de preferat din partea lor un
pic de detașare şi mai multă tandrețe. Devotamentul ostentativ, nu e cu
adevărat devotament.
Să te devotezi înseamnă să preferi pe altcineva ţie şi
să te jertfești pentru el. De exemplu devotamentul mamelor pentru copiii lor aflați
în primii ani de viaţă, când le sunt necesare îngrijiri permanente. Devotamentul e piatra de încercare a
adevăratei afecțiuni. Pentru a ști dacă iubim pe cineva să așteptăm momentele
de grea încercare. Dacă atunci ezităm înseamnă că afecțiunea noastră nu e decât
egoism deghizat. Iubim pentru noi, pentru satisfacția noastră personală.
-VIII-
Întruchiparea binelui e omul atașat de semenii săi şi
de pământul său natal. În relatările de bună-credinţă despre războaiele pe care
le-am purtat e amintită întotdeauna mulțimea de eroi anonimi căzuți pentru Ţară.
Jertfa lor a fost un act de supremă abnegație. Viaţa civilă oferă şi ea exemple
ale sacrificiului individului pentru binele tuturor. Ceea ce e admirabil la devotament e dăruirea voluntară a puterilor
omului în funcție de situaţia sa şi de îndatoririle sale. Toţi ne putem devota,
dar e important s-o facem în sensul atribuțiilor noastre: soldatul ca soldat, agricultorul
ca agricultor, muncitorul ca muncitor, savantul ca savant. Femeile care nu vor
să aibă soț şi copii pentru a se consacra carierei profesionale comit o greșeală
de judecată. Același lucru se poate spune şi despre femeile care-şi neglijează soțul
şi copiii pentru a se dedica unor activități cu caracter general. Domeniul de
manifestare al devotamentului femeii e întâi de toate Familia.
 |
Spital
de campanie
|
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu