CONFESIUNILE UNUI FOST ATEU (5)

Trufia

-I-

Omul care privește atent în străfundul sufletului său va găsi, printre monștrii care mișună acolo, pe Satan din Scriptură, adică pe nesățioasa trufie, care e trăsătura distinctivă a filozofilor atei. Ei consideră în mod naiv că știu ce generațiile precedente nici măcar nu bănuiau şi că raţiunea nu ar fi existat, dacă ei nu ar fi făcut-o cunoscută lumii. Ascultându-i ai impresia că-i auzi vorbind pe acei politicieni pentru care libertatea a început în 1789.

Tentația trufiei e mare. M-am confruntat şi eu cu ea înainte de a mă maturiza, deşi în forul meu interior ceva îmi spunea că nu era nici echitabil nici logic să consider imbecili atâţia oameni de geniu din trecut. Bossuet, Leibnitz şi mulţi alţii de calibrul lor au crezut în divinitatea lui Hristos pentru că argumentele pe care ştiinţa le opunea credinţei lor nu i-au convins. Merită să-i dispreţuim din acest motiv? Îmi era clar că ei nu judecau ca noi, dar nu admiteam că raţiunea lor e superioară raţiunii noastre. Mă gândeam la ce s-a descoperit în ultimele două secole şi la toate victoriile omului asupra materiei. Totuşi erau aici nişte aspecte care nu-mi erau clare. Mi-am dat seama ulterior că e aberant să aplici ştiinţa metafizicii. Surdul nu poate înţelege muzica.   

-II-

Nu mi-au părut niciodată prea serioşi savanţii sau pretinşii savanţi care au propus înlocuirea Genezei cu evoluţia sau cu panteismul. Când Renan spune că lumea s-a făcut singură şi când îi scrie chimistului Berthelot  că ”molecula ar putea fi, ca orice lucru, rodul timpului, rezultatul unui fenomen de durată, al unor acumulări continue de miliarde de secole” ai impresia că-şi bate joc de el.    

Prestigiul științific al secolului nostru a scăzut mult în ochii mei când am văzut că progresul moral nu mai ţine pasul cu progresul material şi când am înțeles că se poate vorbi de un faliment al științei.

-III-

Am descoperit în cele din urmă cu uimire că toate noutățile metafizice prin care se vrea înlocuirea creștinismului se regăsesc, mai mult sau mai puţin explicit, în ceea ce altădată numeam erezii, astfel că nu facem decât să trecem pe drumuri pe care am mai trecut şi să readucem în actualitate sisteme pe care critica religioasă a înaintașilor, confirmată de timp,
le-a desființat.  

-IV-

După ce am considerat multă vreme că ştiinţa şi religia sunt ireconciliabile, m-am întrebat dacă antagonismul lor e real şi dacă nu constă adesea în aceea că Religia e pusă să spună ce nu are menirea să spună, iar ştiinţa să dea explicaţii de care nici ea nu e sigură. Cunoaşteţi  pe cineva mai capricios ca ştiinţa? Ea dezminte azi ce a afirmat ieri. Ea nu poate de altfel decât emite ipoteze despre natura lucrurilor. Cu cât eşti mai savant, cu atât te îndoiești mai mult de ce ştii. Poate că nu e cazul prin urmare să ne preocupăm atât de raporturile dintre ştiinţă şi Religie. Sunt două domenii absolut diferite. Religia nu e incompatibilă cu ştiinţa, ea o domină.      

Predescu Virgil

______________________________

AMOR PATRIAE NOSTRA LEX