-I-
Am considerat mult timp
raţiunea infailibilă. Imposibilitatea de a demonstra ceva fără ea sau contra ei
mi se părea un argument imbatabil. Apoi, cugetând, am constatat că nu dădusem
răspunsuri la unele întrebări cum ar fi: Ce e raţiunea? E o aptitudine? Poate
da singură verdicte valabile?
Mi s-a spus la orele de
filozofie din liceu că raţiunea nu e doar capacitatea minţii noastre de a
judeca, ci şi o însuşire a sufletului ca sensibilitatea sau voinţa. Mă aflam
deci în faţa unei treimi psihice ale cărei părţi erau diferențiate pentru
analiză, dar care formau de fapt un tot indivizibil.
-II-
Personal cred că sufletul îşi are instinctele sale asemenea corpului. Ele provin din simțire fiind într-o oarecare măsură prelungirea rațiunii, partea ei înaripată. Datorită lor vedem adevăruri ce altfel ne-ar rămâne ascunse şi suntem feriți de pericole ce nu ne pot fi semnalate de gândire.
Abordarea marii probleme a
apariției omului şi a destinului său numai cu raţiunea rece echivalează cu
aruncarea în luptă a unui soldat pe jumătate înarmat. Am fi lipsiţi de cea mai
bună armă, fiindcă sentimentul ne arată direcția de urmat, ne conturează țelul
înainte de a-l întrezări. Ar fi o nebunie să nu-i folosim flacără şi
lumina.
-III-
Un adevărat filozof gândește
şi cu mintea, şi cu inima. El îşi construiește sistemul
bazându-se pe sinele său, pe
Neamul său, pe pământul Ţării, pe vii, pe morți. El se raportează permanent la
Dumnezeu, principiu, sprijin şi regulă a oricărui concept. Căutarea adevărului
cu un suflet schilodit e de neînţeles.
Raţionalismul pretinde
Religiei să-şi dovedească adevărurile pe care le predică. Există un singur fel
de cunoștințe, spune el, cele al științei, iar fundamentele credinței nu sunt
admisibile fără confirmare experimentală sau rațională. Timpul m-a ajutat să
văd ce greșeală enormă e contestarea importanței sentimentului în cunoaștere.
-IV-
Sufletul înclină spre
credinţă, dar nu poate ajunge la ea fără smerenie, susțineau teologii din Evul
Mediu. În acea epocă aşa-zis întunecată firea umană era mai bine cunoscută ca
acum. Nulla ratio si non sit oratio (Nu
există raţiune fără rugăciune) se spunea pe atunci, ceea ce înseamnă că
raţiunea se rătăceşte dacă nu se înclină în faţa unui principiu superior ei.
Raţiunea din zilele noastre,
concepută ca ruptă de Dumnezeu, de tradiții, de pământul natal, e contrarul
rațiunii superioare de altădată care medita rugându-se. Ea nu e decât
zeificarea eului în marea lui diversitate şi cum raţiune pentru fiecare e
propria raţiune, nu a altuia, e uşor de constatat ce dezordine rezultă de aici.
-V-
Creștinii nu resping
raţiunea, ci numai folosirea sa exclusivă în căutarea adevărului. Ei apreciază
că sunt două feluri de cunoaştere, una la care se ajunge prin raţiune şi una la
care se ajunge prin credinţă.
Neavând nici timp, nici
posibilitatea să verificăm cunoștințele pe care le primim de la alţii, le luăm
de bune. În afară de fizicieni, câți pot, de exemplu, să-şi dea seama de
raporturile exacte dintre energie, masă şi viteza luminii? În afară de
astronomi, câți au motive serioase să considere că galaxiile se îndepărtează
unele de altele? Drept urmare putem spune pe bună dreptate că învăţarea cere la
fel de multă credinţă ca Religia.
-VI-
E o dovadă de trufie să se
pretindă că nu e nevoie să se țină cont de tradiții. Înfrânarea voluntară,
supunerea la reguli cărora timpul le-a confirmat utilitatea e cel mai bun mod
de exercitare a rațiunii.
Temperarea în gândire e
justificată de propriile noastre reflecții şi de realitate. Cine are o judecată
mai echilibrată, cel care nu acceptă nicio limită, nicio superioritate, nicio
măsură sau cel care, convins de cunoașterea propriilor limite, de experiența
vieții, de puterea necunoscutului, ţine cont de tradiții, de taine, de
influența religioasă?
-VII-
E evident că sunt o mulțime
de lucruri mai presus de înțelegerea noastră. Totuşi ne grăbim să știm, să
legăm vizibilul de invizibil, materia de spirit. Credința e o necesitate a
minții noastre, o nevoie a inimii noastre. Să crezi înseamnă să te bizui pe
Dumnezeu, înseamnă pace sufletească într-o stare de spirit superioară, înseamnă
să trăieşti un fel de viaţă supranaturală. Dovadă e faptul că Religia a apărut
spontan peste tot unde a existat o societate umană.
Am văzut că raţiunea şi
simțirea corespund unor nevoi la fel de mari, cea de a gândi şi cea de a crede.
Aceste două facultăţi se completează reciproc fără a se exclude una pe alta.
Când raţiunea se trezește, ne
ispitește cu bețiile şi cu atracțiile ei eclipsând simţirea. Mai târziu aceasta
din urmă se manifestă la rândul său reintrându-şi în drepturi. Încercările
vieții dau naștere unor cerințe pe care raţiunea nu le poate satisface şi provoacă
o schimbare morală în urma căreia sentimentul religios devine
preponderent.
____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Felicitari pt aceasta postare!
RăspundețiȘtergereMulțumim pentru apreciere!
Ștergere