SOCIETATEA
Promisiunile
-I-
Promisiunea e sfântă fiindcă e o legătură morală între persoane, între
voinţe. Nu trebuie să facem promisiuni, dacă nu suntem siguri că ne putem ţine
de cuvânt. E mai bine să-i refuzăm cuiva un serviciu, decât să ne angajăm că
i-l facem şi să nu i-l facem. Procedând altfel riscăm să compromitem grav
interesele acelora care se bizuie pe noi. Din nefericire promitem mult
bazându-ne pe faptul că hazardul ne va scoate din încurcătură.
Când e vorba de o înţelegere reciprocă între două persoane, e important ca
ambele să fie de bună-credinţă. Luarea unui angajament cu gândul de a-l încălca
la nevoie e înşelăciune. Pentru a evita o asemenea situaţie se folosesc convențiile
scrise pe care legea le întăreşte. Dar nu există garanţii împotriva celor
necinstiţi care se pot eschiva oricând de la îndeplinirea îndatoririlor lor.
Cele mai multe procese nu au altă cauză. Omul onest îşi respectă cuvântul dat
fără să fie constrâns de forme legale. Să spui „nu scrie nicăieri”, pentru a te
sustrage unor învoieli, dovedeşte lipsă de probitate.
-II-
Cuvântul unei persoane onorabile valorează în ochii săi şi ai celorlalţi cât
toate contractele autentificate la notar cu martori. Anticii se limitau la promisiunea
verbală considerând-o la fel de constrângătoare pentru cel care a făcut-o ca un
document scris. O faptă eroică puţin cunoscută o dovedeşte. În anul 255 î.H.,
în timpul Primului Război Punic, consulul roman Marcus Atilius Regulus e luat
prizonier. Cinci ani mai târziu, cartaginezii îl trimit la Roma ca să solicite încetarea
ostilităților şi-l pun să-şi dea cuvântul de onoare că se va întoarce, dacă
nu-şi îndeplineşte misiunea. Ajuns în Senat Regulus cere însă continuarea luptelor
până la neutralizarea inamicului, apoi, credincios cuvântului dat, revine la
Cartagina unde e torturat şi ucis.
În prezent respectarea cuvântului dat nu ne mai obligă la sacrificii atât
de mari, cu toate că necesită încă destul curaj. Curajul nu e cu siguranţă
străin femeilor, dar societatea nu e prea exigentă cu ele, de aceea
promisiunile lor nu sunt luate întotdeauna în serios. Ar fi ciudat să auzi o
femeie dându-şi cuvântul de onoare ca un bărbat. Totuşi îndeplinirea făgăduielilor
e obligatorie pentru toţi. Orice om s-ar cuveni să fie atât de corect încât spusele
sale să aibă valoarea semnăturii sale.
-III-
Se spune despre femei că nu-şi văd decât propriul interes şi că, dominate
de sentimente sau de capricii, săvârșesc tot felul de fapte cu consecinţe în
viitor. Ele nu ar putea aşadar să-şi respecte strict promisiunile scrise sau
verbale. Iată de ce e bine ca o femeie să nu iniţieze o activitate, dacă nu e
sigură că o poate termina. Lucrul început trebuie continuat, iar consecinţele
greşelilor asumate.
Promisiunea e atât de importantă, încât a devenit în viaţa publică
jurământul solemn prin care demnitarii se leagă în faţa lui Dumnezeu şi a societății
că-şi vor face datoria. Femeile au în sfera lor responsabiltăţi la fel de mari
ca demnitarii. S-ar impune ca ele să depună jurământul de a-şi face datoria în
faţa propriei lor conştiinţe şi să-şi amintească de el când promit.
Popescu Angela
_____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu