RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (2)

FAMILIA

Copii şi părinţi

-I-

Familia simplificată, redusă la elementele sale principale, se compune din tată, mamă şi copil.
Când copilul e foarte mic aparţine mai ales mamei. Ea îi asigură îngrijirea în primii ani de viaţă. Tatăl, absorbit de muncă, nu se poate interesa decât în treacăt de fiinţa viitoare care e în germene la copilul foarte mic. Mama e mai ataşată de făptura pe care a adus-o pe lume şi datorită eforturilor pe care le face pentru ea.
Întâlnim femei tinere, preocupate doar de ele, schimbându-se radical când au un copil. În treacăt fie spus, transformarea nu ar avea mare preţ, dacă s-ar opri la sentimentul matern. Nu ajunge să fii o mamă devotată, rămânând din alte puncte de vedere o creatură egoistă, în stare, dacă ar putea, să facă universul bucăţi pentru a-l oferi unor copii care sunt tot ea, mereu ea, eul ei înmulțit în mai multe exemplare. Egoismul extins nu e nici mai puţin rău, nici mai puţin detestabil. Din fericire această monstruozitate e rară.    

La cea mai mare parte a femeilor, instinctul matern înalţă inima şi o înnobilează. Ele nu pierd nimic iubindu-şi copiii mai presus de orice. Putem totuşi să le punem în gardă împotriva pericolului de a-i iubi rău. Principalul neajuns al educaţiei actuale nu e neglijarea copiilor, ci răsfăţarea lor, transformarea lor în tirani.
Marele defect al unor mame moderne e că dau prea multă importanţă îngrijirilor materiale.
Li s-a vorbit atât de mult femeilor de necesitatea igienei copilului, încât o parte dintre ele au ajuns să scape din vedere restul. Copilul poate avea într-un stadiu iniţial o mulţime de defecte de care tânăra sa mamă are de asemenea obligaţia să se ocupe.

Unii dintre noi îşi înconjoară copiii cu prea multă afecţiune, cu prea multă grijă. Îi ţin până la gât în puf călduţ, îi veghează să nu-şi facă vânătăi, zgârieturi sau cucuie la joacă, le îndepărtează toate pietrele din drum, nu le permit să rişte nimic. Cum vor ca micuţii lor să-şi dezvolte spiritul de iniţiativă, capacitatea de a lua decizii energice?
Autoritatea părinţilor nu trebuie să se manifeste ca un ham, ci să se pregătească pentru a fi eficace în situaţii deosebite.
E bine ca odrasla noastră să ştie de ce acţionează, să fie în consecinţă condusă pe cât posibil de raţiune, pentru că într-o zi îndrumarea noastră va înceta. Raţiunea e reprezentată de tată, în timp ce mama reprezintă tandreţea şi blândeţea, dar  regula nu are nimic riguros. Bineînţeles că educaţia fetelor, cu amănuntele ei de fiecare clipă, revine mamei. Ea are nevoie pentru aceasta de comori de răbdare, de bunătate, de o adevărată artă a nuanțelor ca să ştie când să cedeze şi când să rămână inflexibilă.

-II-

Nu vom lăuda niciodată îndeajuns devotamentul unei mame.
Cea mai mare parte a oamenilor superiori au fost formaţi de femei. Mame inteligente au acţionat puternic asupra lor.
Pe de altă parte, tatăl are adesea o mare influenţă asupra fiicelor sale, deşi nu se ocupă decât în linii mari de educaţia lor.

Când părinţii se consacră serios educaţiei copiilor lor, fiecare dintre ei le transmite calităţile caracteristice sexului său.
Mama le comunică fiilor ei mai multă delicateţe şi inimă dezvoltându-le gusturile.
Tatăl căleşte bărbăteşte inteligența fiicelor sale, le insuflă echitate, sinceritate, puterea de a face faţă unor impresii prea vii şi uneori pasiunea pentru studiu. El le transformă în oameni cinstiţi, ceea ce nu face rău unor femei cumsecade.

-III-

În educaţia astfel înţeleasă, părinţii stabilesc datoria ca regulă a vieţii şi o impun prin exemplu personal. Să nu spui niciodată „Nu pot”, când ai de îndeplinit o sarcină sau de rezistat răului, iată prima normă. Să te porţi instinctiv bine nu e de ajuns, e important să ai o conştiinţă activă.
Datoria e un consemn care nu se nesocoteşte. Părinţii au obligaţia s-o personifice şi să fie un exemplu pentru copiii lor. Sarcina părinţilor e prin urmare „Să-şi facă vlăstarele oameni”.
În viaţa zilnică, în practică, nici mamele, nici taţii nu prea dau dovadă de eroism spartan. Sub pretext că le vor suferi copiii destul mai târziu ei preferă să-i ferească de orice contact cu realităţile dure ale vieţii.     

Băieţelul, fetiţa care nu bănuie grijile părinţilor lor nu pot să le înţeleagă. Rezultatul e o indiferenţă rece.
Dacă părinţii nu vor să-şi întristeze copiii cu necazurile lor, de unde vor învăţa aceştia simpatia?
Dacă părinţii nu vor să-şi înspăimânte copii cu ideea  bolii şi morţii, ce vor face aceştia în ziua inevitabilă când se vor întâlni cu ele?
E necesară iniţierea copilului, atât cât vârsta lui o permite, în preocupările celor din jur.
E bine ca băieţelul să ştie că tatăl său munceşte şi că şi el va trebui să muncească mai târziu. E bine ca fetiţa să cunoască eforturile mamei sale. E bine ca ambii să-şi dea seama că trebuie să renunţe uneori la o plăcere pentru a nu impune cheltuieli suplimentare Familiei.

-IV-

Un copil cu instincte bune poate deveni sfidător sau egoist prin educaţie. Tot gândindu-ne la el, îl dezobişnuim să se gândească la ceilalţi. Una din primele îndatoriri ale părinţilor e, după părerea mea, să le insufle copiilor ideea de sacrificiu, care e baza tuturor lucrurilor mari şi durabile. Aş sugera chiar să i se acorde copilului treptat, pe măsură ce se maturizează, posibilitatea de a se conduce singur.
Îmi amintesc că bunica i-a spus odată mamei: „Să încui bomboanele, înseamnă să-ţi lipseşti copiii de dreptul de a se constrânge singuri.”

Din păcate practica disciplinei nesilite e extrem de rară, de aceea supravegherea, îndrumarea se impun. Supravegherea, îndrumarea nu vor împiedica, ci vor asigura dezvoltarea caracterului în direcţia corectă.  

A avea caracter e obligatoriu şi aceasta începe prin a avea un caracter urât. E treaba părinţilor de a-l forma, de a atinge cu delicateţe un mecanism subtil căruia i se pot da uşor peste cap angrenajele. O atitudine nepotrivită a părinţilor după o mustrare făcută copilului îl poate transforma într-un sceptic.

-V-

Părinţii au mai multe îndatoriri decât drepturi. Copiii le aparţin, fără îndoială, dar şi ei aparţin copiilor lor pe toată perioada educaţiei. Legea a prevăzut pedepse aspre pentru părinţii denaturaţi care-şi abandonează sau maltratează copiii.
Autoritatea părinţilor se bazează pe responsabilitatea pe care şi-au asumat-o faţă de societate întemeind o Familie, pe obligaţiile presupuse de ea.
Tinerele, cele mai multe dintre ele viitoare mame, au aici o importantă temă de reflecţie.

Părinţii datorează copiilor lor cele necesare traiului, îngrijire, educaţie şi imparţialitatea îi obligă să nu facă deosebiri între ei, să nu dea unora mai mult ca altora.
Statul, în numele interesului general, care trece înaintea intereselor personale, apără minorul, căci forţele adultului, care va fi mai târziu copilul, aparţin Patriei şi se cuvin ocrotite, puse în valoare. Puterea Statului limitează şi controlează puterea părinţilor. De exemplu copilul e retras de la părinţi nedemni, declaraţi decăzuţi din drepturile lor asupra lui. De aici şi principiul învăţământului obligatoriu.

-VI-

Suntem departe de civilizaţiile antice care dădeau tatălui drept de viaţă şi de moarte asupra odraslelor sale. Nu regret un trecut atât de dur. Nu regret nici măcar ce mai rămăsese din el în ultimele secole. Decăderea morală din prezent mă face însă să-mi pară rău că tatăl nu se mai bucură la noi de o autoritate atât de respectată ca în perioada interbelică.

Datoria părinţilor e să-şi înveţe copiii să nu dorească bani cu orice preţ, să-i îndrepte spre zonele superioare ale Binelui şi Frumosului, să trezească în ei conştiinţa.
Datoria copiilor e să accepte ce-i învaţă părinţii. În ce-i priveşte supunerea e necesară.

Dar această supunere, vor spune unii, e efectul firesc al iubirii filiale care e un sentiment instinctiv. Pentru că nu cunosc nimic bun care să fie pur instinctiv, consider că e bine ca acest sentiment să fie sprijinit şi de raţiune. Iubirea filială instinctivă e de ordin inferior. Determină gesturi, atitudini, comportamente de animăluţ care caută ocrotire. E bună în primii ani de viaţă, dar apoi iubirea trebuie să capete un caracter mai nobil.
Depinde de părinţi ca, devotându-se, să-şi facă apreciat devotamentul. Nu se întâmplă uneori ca un copil să-şi considere mama ca fiind pur şi simplu proprietatea sa? Ea găseşte în aceasta o bucurie, e plăcut să te ştii folositor celor dragi, dar dacă nu se apără, copilul va deveni repede despotic. Va ţine la mama sa doar pentru că e în mare măsură dependent de ea, se va socoti cel mai important dintre toţi. Tot părinţii au obligaţia să-l înveţe că nu poate pretinde mai mult decât i se cuvine, că nu se cade să lezeze pe nimeni şi că importanţa fiecăruia se măsoară prin faptele lui bune.       

Copilului, care are totul de învăţat, de primit de la ceilalţi, nu i se cere decât să-i iubească şi
să-i asculte pe cei care-l iubesc.
Deşi în inima şi în gândurile părinţilor săi ocupă primul loc, el e obligat să se mulţumească cu cel de al doilea în viaţa de Familie propriu-zisă. Totul i-l impune, vârsta, lipsa de experienţă, necesitatea unei ierarhii şi faptul că neavând responsabilităţi, nu poate avea pretenţia să domine. Vedem totuşi băieţei, fetiţe dându-şi cu părerea, impunându-se chiar, astfel că nimic nu se face fără ei. Bieţi copii, cum ar putea fi cineva ridicol la vârsta lor! Să nu credeţi cumva că-i dezaprob prea tare pe aceşti omuleţi, ei nu au primit încă lecţii de la viaţă. Nu e prin urmare rău că se manifestă. E însă necesar ca părinţii să-i facă să aibă discernământ.

-VII-

Nu se poate realiza o educaţie bună decât dacă ascultarea de părinţi e însoţită de încredere. Copilul trebuie să se arate în mod sincer aşa cum e fără să încerce să devină dintr-o mândrie absurdă o enigmă vie. Există uneori între copii şi părinţi o lipsă de comunicare ciudată cauzată de refuzul unora de a-şi deschide inima şi de incapacitatea celorlalţi de a-i determina s-o facă.
Fetelor, când cresc, li se întâmplă de multe ori să se închidă în sine. Ele fac pe secretoasele pozând în casete bine închise a căror cheie s-a pierdut. Dar dacă vom deschide caseta, nu vom găsi în ea decât vanitatea şi timiditatea unui copil, care-şi ascunde cu grijă emoţiile, ideile, de teamă să nu-i fie criticate. Mama ezită uneori să forţeze câştigarea încrederii şi, timp de mai mulţi ani, educaţia bâjbâie, defectele cresc. E ceea ce se numeşte „vârsta dificilă”. Mai târziu aceasta se va schimba, primele experienţe de viaţă vor netezi asperităţile, dar va fi poate prea târziu pentru a reveni asupra unor obişnuinţe căpătate şi zidul ridicat în copilărie se va menţine la tinereţe.     

Ascultare, sinceritate, respect, iată pe scurt îndatoririle foarte simple ale copiilor faţă de părinţi, îndatoriri uşoare când părinţii sunt buni aşa cum sunt mai toţi părinţii. Dar chiar dacă educaţia primită de copil e riguroasă până la asprime, acesta nu are nicio scuză pentru nerespectarea unor legi nescrise de care nimic pe lume nu-l poate elibera. El le va fi recunoscător părinţilor pentru grija pe care i-au arătat-o, fie că au fost blânzi sau nu. Fără ocrotirea lor, fără vigilenţa lor, ce ar fi devenit?
Există, din păcate, taţi despotici, mame indiferente. Cum trebuie să se poarte cu ei bieţii lor copii? Să le reamintim de Vechiul Testament, de mantia cu care fii lui Noe l-au învelit pe tatăl lor beat. Aceşti copii sunt datori să nu facă mare caz de defectele părinţilor lor şi să păstreze tăcerea în legătură cu toate plăgile dezolante ale Familiei. Dar să nu ne oprim prea mult la nişte excepții. De obicei părinţii păcătuiesc doar prin exces de tandreţe şi e uşor să li se răspundă prin ascultare. Chiar după tinereţe, când această obligaţie absolută nu mai există, datoria de recunoştinţă şi de respect rămâne.

Recunoştinţa se manifestă când părinţii sunt bătrâni. Fii şi fiicele lor le datorează atunci tot ce au primit de la ei în copilărie: hrană, îngrijire corporală, o continuă solicitudine.
Rolurile s-au schimbat. Bătrânului viaţa pasivă când eşti obligat să primeşti. Copiilor ajunşi la maturitate viaţa activă cu bucuria de a da.
Cei în vârstă nu mai au mult de trăit, la bătrâneţe anii sunt ani de graţie. Trebuie să ne grăbim să-i umplem cu cât mai multă tandreţe  pentru ca în ziua dispariţiei părinţilor noştri, să nu ne rămână în inimă nicio remuşcare provocată de lipsa de devotament, niciun regret pentru timpul pe care l-am pierdut fără să-i iubim.

Popescu Angela

_____________

AMOR PATRIAE NOSTRA LEX