CELE PATRU LUMÂNĂRI ALE MICULUI PĂSTOR

de Maria Scheidl şi Marcus Pfister

Toate acestea s-au întâmplat acum două mii de ani în ţinutul Galilei. Era o zi cenuşie. Ceaţa acoperea totul, chiar şi soarele. Doi păstori, Ioan şi Daniel, au hotărât să-şi ducă oile pe munte unde era soare.
Daniel, care nu avea decât opt ani, se ţinea scai de Ioan. Ceaţa deasă îl speria. Ioan era înalt şi voinic şi-l putea ocroti. Un miel alb ca zăpada sărea în jurul lor behăind. Ioan i-l dădu în grijă lui Daniel.
Daniel nu-şi scăpa mielul din ochi şi noaptea îl încălzea la piept.

După şase zile iarba se termină pe păşune. Trebuiau să coboare şi să-şi ducă oile în altă parte. Daniel a vrut să-l ajute pe Ioan să adune turma dar acesta îl refuză: „Odihneşte-te, îi spuse el, a-i muncit destul în ultimul timp.” Aşa era, micul păstor alergase mult după mielul său. Daniel se întinse sub un copac, mielul se cuibări lângă el şi aţipiră amândoi. În timp ce dormea Daniel simţi un miros plăcut de trandafiri şi de crini. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau prea grele. I se mai păru că aude nişte cântări, apoi nimic. Când se trezi Ioan îl întrebă supărat: „Unde-i mielul?” Daniel sări în picioare, strigă mielul alb, apoi îl căută peste tot. Degeaba, nu-l găsi nicăieri, mielul dispăruse. Ioan îi spuse atunci: „Trebuie neapărat să-l găseşti!”

Fiindcă noaptea era întunecoasă, Ioan îi dădu lui Daniel un felinar cu patru lumânări şi-l rugă să aibă grijă de el. Daniel plecă să-şi caute mielul. Îl căută toată noaptea şi toată ziua fără să dea de urma lui.
Soarele apunea. Trebuia să continue? Unde? Cum? Daniel era pe cale să-şi piardă speranţa când auzi un zgomot în spatele unei stânci. „Mielule, mielule!” strigă el. O voce groasă îi răspunse: „Hei! Ce cauţi? Un miel?” Un bărbat atletic apăru deodată în faţa lui Daniel. Speriat micul păstor vru să fugă.
„Nu-ţi fie teamă, îi spuse bărbatul, mielul pe care-l cauţi e pe câmpul de măslini de acolo. L-am văzut. E mic şi alb ca neaua.” „Mi-ai găsit mielul, spuse Daniel, mulţumesc. Cu ce te-aş putea ajuta?”
„Nu ai cum să mă ajuţi, nu văd nimic în bezna asta.” Daniel îi dădu una din lumânările sale bărbatului. „Ia-o, îţi va lumina drumul. Eu mai am trei.” „Mi-o dai mie? întrebă uimit bărbatul care era hoţ, e prima dată când îmi dă cineva ceva. Mulţumesc mult!”   

Se înnoptase. Daniel porni spre câmpul de măslini pentru a-şi găsi mielul. Dar unde era? Se ascunsese? În apropiere se afla o grotă şi în grotă ceva mişca. Daniel porni spre ea şi dădu peste un lup. Înspăimântat vru să se întoarcă dar lupul îl prinse de haină. Tremurând micul păstor încercă să se elibereze. Lupul îi dădu drumul şi începu să geamă. Atunci Daniel văzu că laba îi sângera şi nu-i mai fu teamă. Rupse o bucată din haina sa şi-i făcu un bandaj. „Stai liniştit, spuse el, ca rana să se vindece.” Daniel vru să plece, dar lupul îl prinse iar de haină şi-l privi: „Vrei să rămân cu tine? Nu pot. Trebuie să-mi găsesc mielul. Şi el are nevoie de mine.” Daniel se gândi o clipă, apoi puse o lumânare lângă lup: „Uite, lupule, lumina aceasta te va mângâia şi-ţi va ţine companie. Două lumânări îmi ajung. Ioan va fi de acord.” Lupul fu mulţumit şi Daniel plecă.

Daniel căută toată noaptea fără să găsească nimic. Dimineaţa intră într-un orăşel. Un cerşetor îl opri din drum: „Dă-mi un bănuţ, te rog!” Daniel se opri: „Nu am bani, sunt un biet păstor în căutarea unui miel. L-ai văzut?” „Tot ce văd e sărăcia, spuse cerşetorul, casa mea e o grotă întunecată şi rece.”
„Atunci ia lumânarea asta, e tot ce am. Îţi va da un pic de căldură şi de lumină.”, spuse Daniel.
Cerşetorul luă lumânarea, îi mulţumi şi-i ură noroc.

Daniel a întrebat toată ziua oamenii dacă nu i-au văzut mielul, dar nimeni nu-l văzuse. Descurajat, porni din nou peste câmpuri şi se pregăti să-şi petreacă noaptea la marginea unui drum. Atunci simţi din nou parfumul de trandafiri şi de crini. De unde venea? Mai auzi şi cântece de bucurie. Ultima sa lumânarea aproape că nu mai lumina în întuneric, dar Daniel se luă după cântări. În curând zări un staul, se apropie şi intră. În staul era la fel de întuneric ca afară. Daniel rămase timid lângă uşă, nu vedea nimic. Dar apoi zări o pată albă. Era mielul său. „Apropie-te”, spuse blând o voce. Mut de fericire, Daniel se supuse şi văzu, lângă mielul său, un copil mic culcat pe paie. Daniel îngenunche
şi-şi puse ultima lumânare alături de copil. Nu era decât o flăcăruie, dar acum strălucea ca soarele.
Staulul sărăcăcios fu iluminat ca un palat în sărbătoare. Cerul se înseninase, era plin de stele şi cântecele de bucurie răsunau până departe la păstorii din câmpie.

Traducerea Pârvu Ana Maria

____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX