CREDINŢĂ ŞI TENACITATE

de maior (r) Tomescu Vasile

Când ne va veni rândul? Moartea trece printre noi şi mâinile ei sugrumă la întâmplare. Glonţul se apropie, se duce mai departe sau loveşte în plin. Tot ce putem face e să avem inimile curate şi privirea calmă a celor care se sacrifică pentru Ţară. În clipa din urmă nu vom tresări şi ne vom da obştescul sfârşit împăcaţi. Dacă ne vom întoarce acasă inimile noastre vor avea echilibrul vieţii care nu a tremurat în faţa morţii. Fie ca soarta să ne găsească întotdeauna puternici şi demni!

Iubim totuşi viaţa aşa cum iubim cântecul vântului deşi e efemer, aşa cum iubim culorile serii deşi dispar când vine noaptea. Dar vântul renaşte şi cântă din nou, iar culorile serii reapar de fiecare dată când apune soarele. De noi depinde să nu lăsăm nici vântul să se oprească, nici soarele să apună fără să le captăm forţele.

Dragostea de viaţă e focul inimilor nedomolite pe care nimic nu-l poate stinge. Când vezi marea coborând liniştită pe nisipul plajei sau întorcându-se calmă spre depărtările largului nici nu-ţi poţi imagina teribila izbucnire ce poate veni oricând întunecată, sclipind în lumina fulgerelor, curajoasă şi puternică ca şi când ar vrea să înece tot pământul.

Dragostea de viaţă ne dă avânt. Să trăieşti înseamnă să lupţi pentru Ţara şi Neamul tău.

Sunt pe lumea asta atât de  multe lucruri murdare, josnice sau urâte că am fi copleşiţi de ele dacă nu am purta în noi focul care arde mizeriile, care le distruge şi care ne purifică. Arta sinceră, arta care nu ne împinge la autodistrugere, e salvarea noastră interioară, grădina noastră secretă. Poezie, pictură, sculptură, muzică, teatru orice numai să evadăm din banal, să ne ridicăm deasupra pulberii care usucă, să creăm măreţia în loc să suportăm meschinăria, să facem să ţăşnească acea scânteie extraordinară pe care fiecare dintre noi o poartă în el şi s-o transformăm într-un grandios foc de artificii. Secole moarte au fost acelea în care sufletele au ezitat în faţa unui asemenea efort. Secole luminoase au fost acelea care au văzut aceste mari lumini sufleteşti jalonând, dominând epoca.

Singurele bucurii adevărate nu sunt cele primite de-a gata ci acelea pe care le cucerim sau pe care le purtăm în noi. Restul vine şi se duce ca spuma mării, strălucind pe creasta valurilor, fremătând încă o clipă pe nisipul plajei, apoi murind repede sau retrăgându-se spre larg. Bucuria care se naşte din dorinţa noastră de a trăi şi din voinţa noastră de a lupta e asemenea marii forţe care mocneşte şi se rostogoleşte în adâncul mărilor, care ţâşneşte spre cer şi se reînnoieşte în fiecare clipă.

Trebuie să priveşti dintr-o barcuţă marea puternică aruncându-şi valurile ca pe nişte imense piei de leopard, întinzându-se suplă şi sclipitoare, ridicându-se ca un foc argintiu sau ca o minunată jerbă de flori albe! Această viaţă tumultoasă se întoarce mereu, se avântă iar şi iar şi nimic până la sfârşitul lumii nu-i va opri elanul. Aşa trebuie să fie inimile noastre, impetuoase, dar asemeni cu această minunată forţă ritmată, ordonată, scandată ca un imn etern.

Ziua suntem absorbiţi de bietele noastre preocupări adesea banale. Noaptea însă, imaginaţia îşi ţese visele, ducându-ne cu ea pe tărâmul fanteziei. Uneori sunt uimit de luciditatea implacabilă a viselor. Cu siguranţă visul poate fi o izbucnire nebună, o fantasmagorie, dar el e şi o întâlnire cu popria conştiiţa şi cu primele intuiţii. Ne vedem în el aşa cum suntem când voinţa nu e prezentă pentru a ne stăvili slăbiciunile. Ştim atunci care ne sunt punctele îndoielnice. Avem astfel dovada că nu vom putea rezista tuturor încercărilor, că nu ne vom putea purta onorabil decât în măsura în care strunim în noi bidiviul gata s-o ia razna şi pe care doar biciul voinţei îl poate reţine. Dacă voinţa slăbeşte totul intră în debandadă. Nu e examen de conştiiţă mai hotărâtor ca visele. Ele ne arată sufletul aşa cum e. Sufletul se purifică însă în luptă prin dăruirea de sine. Eliberat astfel el zboară, se avântă şi cântă. Pentru că auzim în noi aceste cântece ale seninătăţii ştim că lucrarea pe care o înfăptuim aici merită sacrificiile pe care le facem.

 

Suferinţa e cel mai bun prieten, patetic şi angelic, spălând sufletele de orice pată, înălţându-le spre culmi la care au visat adesea. Înfrângerile sau victoriile personale, succesele sau insuccesele materiale ale fiecăruia trec, se uită, lumini care ard o clipă, fum risipit de vânt. Esenţială pentru noi e marea ardere sufletească fără de care nu înseamnăm nimic.

Totul în viaţă ţine de credinţă şi tenacitate. Încrederea în noi înşine nu se cerşeşte, se cucereşte. Şi cel mai bun mijloc de a o cuceri, e să ne dăruim pentru ceva mai presus de noi: Ţara şi Neamul.

Ne purtăm toţi Crucea. Trebuie s-o purtăm zâmbind cu mândrie ca să se ştie că suntem creştini, că suntem mai puternici ca suferinţa şi că nu ne pasă de loviturile pe care ni le dau duşmanii. Ce contează suferinţa dacă am avut momentele noastre de glorie? Măcar am trăit!

23 septembrie 1942
________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX