O TERIBILĂ ŞCOALĂ DE ENERGIE

de maior (r) Tomescu Vasile

Păduchii ne-au invadat uniformele. Şobolanii mişună peste tot. Unul dintre ei se încâlzeşte de faţa mea când dorm. Această companie le arată zădărnicia mândriei unora ca noi care nu au cum să se apere de aceste lighioane scârboase

Dar poezie e peste tot. În faţa puştilor noastre o mulţime de vrăbii ţopăie prin zăpadă agitându-se vesel apoi vin în grupuri nebunatice să înfulece cu lăcomie firimiturile de pâine pe care li le aruncăm.
Trec şi corbi, străfulgerări negre, puţin numeroase şi tăcute, care din când în când croncăne răguşit pentru a ne reaminti că moartea ne pândeşte. Ne străduim să zâmbim vrăbiilor care ciripesc, corbilor care trec solemni. Dar inima e inimă şi în spatele zâmbetelor îşi ascunde micile secrete de animal suferind.

Ne simţim pândiţi de moarte din toate părţile. Fiecare pas costă, pas dificil care trebuie făcut uşor în ciuda armei grele, a picioarelor amorţite de frig, a zăpezii care scârţâie. Iată viaţa ingrată de soldat care nu cunoaşte nici exaltare, nici admiratori, cea în care oricând poţi fi înjunghiat, împuşcat, târât viu la duşmanii din faţă. Trebuie să înaintăm calm, metru cu metru, în timp ce tirul poate începe brusc la câţiva paşi de noi. Câteva împuşcături în întuneric, între posturi, un strigăt înăbuşit şi liniştea nopţii întreruptă o clipă învăluie din nou totul îngheţată, implacabilă. Toate forţele vieţii se răzvrătesc atunci în noi. Pentru că ţinem la vieţile noastre, la membrele noastre, la sângele care ne aleargă prin vine.
Vigoarea, căldura, îndârjirea fiarei umane îşi strigă voinţa de se desfăşura, de a arde, de a străluci.

Să-ţi struneşti viaţa ameninţată din umbră gata de un ultim salt sau de un ultim horcăit, este o teribilă şcoală de energie. Ne vom întoarce acasă cu voinţe călite. Dar gustul vieţii va fi şi mai puternic, căci noi i-am cunoscut intens preţul, savoarea, bucuria fiecărei clipe căzând ca o picătură de linişte în această mare încleştare a Naţiunilor. Iubim cu o putere teribilă existenţa noastră, ritmul gândurilor noastre, elanul simţurilor noastre pe care o împuşcătură în noapte le-ar putea curma. Braţele noastre! Picioarele noastre! Ochii noştri! Pentru a apuca cu putere, pentru a depăşi limitele, pentru a privi cu pasiune şi dominator! Toate acestea îşi strigă dreptul la viaţă, dreptul animalului care vrea să alerge şi să înşface, dreptul inteligenţei care vrea să încânte şi să creeze. Viaţa! Cât e de frumoasă, indescriptibil de frumoasă, exaltantă, desfătare a simţurilor, lumină a amiezilor, căldură a focului! Această viaţă, o strângem în pumnii noştri de soldaţi tăcuţi, atenţi, răbdători, stând la pândă în umbră.
Am învăţat să strunim bidivii sălbatici care nechează pe marile câmpuri ale viselor noastre. Dar strunindu-i cu o mână de fier, adulmecăm cu o voluptate care ne face să închidem ochii puternicul miros de viaţă pe care ei îl degajă.

E un frig de au crăpat până şi medicamentele. A înghețat chiar şi spirtul din sticlele ambulanței. Biete picioare, biete urechi, biete nasuri albite apoi mumificate în nopţi atroce când viscolul urlă şi şuieră...
Azi dimineaţă a venit ordinul de plecare în alt sector al frontului. Vom merge unde ni s-a spus să mergem, zâmbind prin ninsoarea care, de la trezirea noastră, cade cu fulgi mari şi deşi. Picioarele ne vor fi amorţite, buzele ne vor crăpa, corpurile noastre, gârbovite pentru a le fi mai puţin frig, vor fi greoaie şi stângace, dar focul interior va continua să ardă şi va da ochilor noştri sclipiri de soare.

În acest loc sufletele noastre sunt încordate. Aceste coline, aceste şiruri de mesteceni, aceste stoguri ne-au văzut cu ochii strălucind, pândind fiecare mişcare. Acest cer negru pe care îl contemplu aici pentru ultima dată, l-am brăzdat cu gloanţele mele trasoare, în timp ce gloanţele duşmanilor îşi scoteau strigătele ascuţite de pisici care se reped. Sacul îmi este pregătit. Privesc paiele călcate în picioare, fărâmiţate, pe care mă odihneam când mă întorceam, obosit şi îngheţat, din patrulele nocturne. Opaiţul afumat, confecţionat dintr-un tub de obuz, luminează cu flacăra-i galbenă ultima mea notă zilnică. Pe o sfoară mai atârnă câteva cămăşi şi câteva batiste spălate de bine de rău şi deja acoperite de praf. Biete ziduri de chirpici, biată sobă de tablă pe care o încălzeam cu ce găseam, biete geamuri mici, îngheţate, acoperite cu desene albe de ferigi...

Ne strângem gamelele turtite, ploştile burtoase, armele cu sclipiri negre. Cândva această izbă va fi poate locuită din nou. Dar va dispare pentru totdeauna viaţa umilă şi zgomotoasă a unor tineri idealişti veniţi în străfundul stepei de dragul Ţării şi al Neamului lor.

Aceste cămăruţe au fost centrul unei intense vieţi sufleteşti. Ea va pleca cu noi renăscând pe drumurile îngheţate, pe povârnişuri, în şanţuri, adică peste tot unde vom lupta cu inamicul. Ne-am putea întoarce aici cândva dar esenţialul va dispare. De aceea vom pleca în zori fără să întoarcem capul. Lupta e în faţă şi poate însemna pentru unii dintre noi moarte. Dar ce contează! Cu cât sacrificiul e mai mare cu atât mai mult ne dăruim. Căci pentru a ne dărui suntem aici cu inima bătând.

28 ianuarie 1942
____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX