Iatoricul grec Strabon (n. 63 sau 60 î. Hr. în Amaseia Pontica – d. 21 sau 26 d. Hr.) îi descrie pe daci ca fiind blonzi, cu pielea albă şi cu ochii albaştri ca nordicii. Cei mai mulţi dintre noi sunt şateni, cu pielea albă şi cu ochii căprui ca locuitorii din sudul Europei.
De ce au ocupat romanii Dacia
Romanii aveau motive serioase să dorească cucerirea Daciei. Graniţa Moesiei, pe Dunăre şi a provinciei Illyricum era prea lungă şi prin urmare greu de apărat. Romanii, ocupând Dacia, puteau împiedica triburile germane să intre în Galia ţinându-le sub ameninţarea un atac din sud sau din sud-est şi blocau totodată accesul barbarilor din nord şi est în partea de răsărit a imperiului. Cucerirea Daciei a fost pentru romani o necesitate strategică. Ce i-a mai atras pe romani în Dacia a fost şi bogăţia ţării. Dacia avea pământ bun pentru agricultură şi romanii erau un popor agricol. În Italia nu se mai găsea pământ, marii proprietari de terenuri acaparându-l în cea mai mare parte. Dar în Dacia pe lângă pământul bun mai erau şi minele de aur din Munţii Apuseni, singurele mine de aur din Europa.
Provincia romană Dacia
Provincia romană Dacia cuprindea toată Transilvania, Banatul şi Oltenia. În restul Daciei, adică în Muntenia, Moldova şi Basarabia stăpânirea romană se limita doar la o prezenţă militară pentru paza căilor de acces şi a punctelor strategice. Sudul Basarabiei, Bugeacul, era şi el stăpânit de romani dar aparţinea de provincia Moesia Inferioară.
Procesul de romanizare
Romanii au romanizat intens şi rapid provincia Dacia. Pentru consolidarea stăpânirii lor romanii au făcut tot posibilul pentru a-i câştiga pe daci pentru cultura şi civilizaţia lor. Numai cu administratori străini şi cu trupe de ocupaţie nu se poate controla multă vreme o Ţară. Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia a fost mare. În limba română omului în vârstă i se spune bătrân, cuvânt care provine din latinescul veteranus. Celelalte popoare de origine latină folosesc pentru omul în vârstă termeni proveniţi din latină ca vieux, vechio. Numărul mare al veteranilor nu e surprinzător pentru că procesul aşezării lor în Dacia a durat mult, adică tot atât cât au stat şi trupele romane la noi. Nu a fost o singură împropritărire a veteranilor ci o serie întreagă de împroprietăriri. Aşadar elementul militar sporea mereu. Şi orăşeni au fost mulţi pentru că un cuvânt ca pământ, provine din latinescul pavimentum, care înseamnă pavaj, podea. Un alt exemplu în acest sens este cuvântul românesc cetate provenit din latinul civitas. Alte popoare latine au folosit pentru a numi o aşezare întărită termeni militari ca arx sau castellum. Asupra Munteniei şi Moldovei influenţa romană s-a exercitat şi înaite de expediţiile lui Traian. O atestă numeroasele tezaure monetare romane unele dintre ele cuprinzând chiar emisuni republicane. Răspândirea monedelor romane în acest teritoriu îi determină pe dacii de aici să renunţe la propriile lor monede. După cucerire procesul de romanizare se produce şi în Muntenia şi în Moldova, acestea fiind străbătute de drumuri romane şi apărate de castre romane. În Muntenia, în ţinutul păduros dintre Bărăgan şi Burnas, slavii au găsit o populaţie romanică numeroasă şi de aceea l-au numit Vlaşca, adică Ţara vlahilor şi Vlăsia, care are acelaşi sens. Vlah înseamnă în slavonă roman. Rapiditatea cu care s-a făcut romanizarea în Dacia e atestată şi de evoluţia numelor. O inscripţie latină găsită la Tropaeum face menţiune la trei generaţii ale unei familii de daci. Scoris are ca soţie pe Aurelia Eftepir şi este fiul lui Mucaporus. Copii lui Scoris şi ai Aureliei, nepoţii lui Mucaporus, se numesc Aurelius, Sabina, Valens, şi Sabinianus. Dacă bunicul şi tatăl păstrează numele dacice, mama are prenumele roman Aurelia, iar copii au toţi nume romane. La a treia generaţie procesul de romanizare se încheiase. În toată Dacia romanizarea a fost la fel de rapidă şi completă. La retragerea legiunilor Dacia era deplin romanizată şi peste tot se vorbea latina în varianta ei populară.
Popescu Angela
Bibliografie
Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1972
____________________________
AMOR PATRIAE NOSTRA LEX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu